Cred ca am uitat ca mai exist…mi-e atat de frica de intuneric,incat am slavit prea mult lumina.Mi-a venit oare timpul?Timpul sa ma duc dincolo de zori…timpul care spala tot.Eu imi doresc prea mult,plang prea mult si urlu atat de tare.Am uitat sa mai stau langa tine,ma ardea focul atat de tare,am uitat ca mai exista si intuneric…cred ca am uitat de mine…
Eram Serafimul care trebuia sa ard…am fost Cuvantul care propovaduia Lumina,dar acum nu ma mai tine nimic de locul acesta...am fost atat de goala si expusa...ma urmareau toti.
M-am eliberat de povara si coexist cu Intunericul…pot sa miros Noaptea…sa ma imbat cu flori diavolesti.Am dormit atat de mult in lumina si m-am scaldat in ea,incat nu imi mai vad sufletul,sau nu mai stiu eu ca exista?
Am incercat sa-mi ucid Lumina,dar ea abunda…si muream atat de-ncet in ea.Eram prea pierduta in ea,cufundata-n primavara,dar am descoperit si toamna si iarna si m-am iertat,mi-am gasit dumnezeul si am fost salvata.
Mi s-au frant visele si aripile,caci am descoperit fisura din lumina si am intrat in neant,acolo in umbre unde sun eu,unde m-am descoperit,sau...am uitat din nou ca mai exist?
Nu cred ca m-am pierdut,sunt doar singura,cred ca si dumnezeul m-a uitat si am uitat si cine sunt eu defapt.
Sunt doar scrum pe un drum uitat,sunt motiv de haos si razboi,sunt alienarea poetului si simbolul morbidului.
Am respirat noaptea si m-am eliberat,sa-mi fi adus aminte oare cine sunt?Stiu ca fugeam ultima data si era asa de perfect,traiam pentru vesnicie si era o frenezie...A trebuit sa ard,doar eu eram Serafimul care trebuia sa o faca.
Inchid ochii acum,nimic nu tine o vesnicie asa ca o sa las sa alunece tot din mintea mea,uitasem cat e de bine sa nu mai faci nimic,sa stai intinsa-n intuneric,uitasem cum e sa traiesti si sa inveti sa mori,e asa de bine cand ma odihnesc.
Las sa curga timpul,caci e asa de bine sa nu mai plang,sa nu ma mai arda lumina...cred ca am uitat ca mai exist...
