S-au învechit toate şi-i praf peste tot , nici lumânarea nu mai arde , nu mai am nici un rost . Nu mai pot să mor şi mă închid în mine , trăiesc o perpetua noapte fără de zori . Nu cred că mai este vre-un rost să ridic privirea spre cer şi să rog un dumnezeu absent , el ştie că sunt la masa mea şi sorb vinul rămas în pahar . Mai sper doar că mă va găsi şi înca mai am răbdare pâna termin vinul . E acelaşi decor de copaci uscaţi şi flori moarte şi-om purta noi doi , aşa , un dialog tăcut , până când nu o să pot să-l mai ascult .
Mi-oi găsi eu o seara de sinucidere şi striga-voi la zeul mut , dar el şi-a continua absenţa şi ploaia începe a cădea . Dar a rătăci o data să nu-i mai văd privirea , să se ascundă să nu-i mai simt parfumul , caci emană miros de cadavre şi ochii lui reflectă moartea , durerea şi amăgeşte pe toată lumea .
Am învăţat să urmăresc umbrele şi le caut prin noapte , nu cred că are de a face cu dumnezeul surd şi orb , cred că ceva din mine nu mă lasă să imi rătăcesc mintea şi-s tot mai moartă cu fiecare umbră urmarită .
Am nevoie de seninatate , cum am nevoie să respir . Mi-e dor de veşnicul alb ce-l purtam în sufletul meu . S-au întunecat toate şi-s vechi toate .
Rătăcesc şi caut umbrele , să devin tot mai moartă , iar în absenţa credinţei mi-am făcut propria soarta.
Am nevoie de cerul albastru , cum am nevoie să respir , dar nu mi se mai arata şi-am căzut în delir .
Fotografie : Emanuel Berar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu