Prohod

Mă pierd şi-s uitată ,

Aproape că sunt moartă .

În taverne rătăcesc

Credinţa nu o mai cerşesc .

Crucea-I însângerată

Făcut-am propria soarta .

Nu mai cred,nu mai sper

Fără să ridic priviri spre cer .

S-au stins şi lumânările

Nu mai aud chemările.

Zei sau dumnezei

Gata , nu mai cred în ei!

Sunt moartă şi-s uitată

Ca şi credinţa ce o aveam odată .

Cu sufletul desfigurat

Şi clopotele au sunat .

Şi convoiul funerar

M-or îngropa iar şi iar .

Din Prohod citesc la nesfârşit

Fără să ştie c-am murit .

Involuntar

Să nu-ntrebaţi unde mă duc , căci eu mă duc niciunde,să nu-mi căutaţi trupu-mi deformat prin pământ şi cimitire , nu-mi mai căutaţi privirea în urma voastră , nu o să mai fie.

Să nu-ndrăzniţi să vă rugaţi , căci n-aveţi nici un dumnezeu la care să cereţi îndurare .

Lăsaţi viaţa-mi aşa cum a fost şi o să fie .

Mâinile-mi care cereau milă spre cer ,au căzut acum , în semn de necredinţă ,genunchii  care-i îndoiam spre rugă s-au îndreptat acum ,căci  nu-mi mai este frică de vre-un zeu . Capul care-l plecam în semn de umilinţă ,stă cu fruntea sus în semn de sfidare şi dispreţ faţă de orice dumnezei .

Să nu-ncercaţi să mă faceţi să aud , nu vreau să aud nici o rugăciune şi mai bine muţesc decât să pot vre-una a spune .

O, dumnezeule unde eşti ? De când te caut şi nu te găsesc .Odată măcar să te areţi să pot să strig ca eşti .

Să nu-ntrebaţi unde mă duc, caci cimitiru-i mare , trupu-mi să  nu-l căutaţi , căci poate am găsit un loc sub soare .

Mituri

Oh! Muzelor unde v-aţi dus?

Nu aveţi nimic de spus.

Mi s-a împietrit gândirea

Şi-am pierdut nemurirea .

Satirelor unde-aţi zburat?

Pe mine nu m-aţi chemat .

Ironia singurătăţii,

Lăsatu-m-aţi în grija nopţii .

Himerelor ce aţi făcut ?

Cântaţi un cântec mut .

Fără aripi m-aţi lăsat ,

Râzând m-aţi uitat .

Gorgonelor ce aţi invocat?

Viaţa-mi aţi curmat .

În sicriu nu m-aţi pus ,

Niciunde m-aţi dus .

Nimfelor cum aţi descântat?

Caci eu încă n-am înviat .

Nici în sicriu nu-s pusă,

Nici în moarte dusă .

Departe ...

Nu mai este nimic de spus

O lumânare să arzi ,

Înainte de întuneric

Înainte să cazi .

Şi de ce e aşa pustiu

De ce Îngerii cad primii ?

De ce nu mai pot să scriu

Şi de ce ard crinii ?

Mă pierd prin noapte ,

Toate speranţele-mi eclipsate

Şi de ce cad Îngerii

Lângă pomul plângerii ?

Departe , departe … departe

Rătăcită-n moarte .

Şi simt un gol

Toţi joacă un rol .

De ce Arhanghelii nu mor

De ce am un dor ?

Şi Îngerii cad primii

Se sting şi crinii .

O lumânare să arzi ,

Înainte să cazi .

Înainte de întunecare

Până la apus de soare .

Testament

Ţi-am oferit lacrimi ,

Din viaţa-mi plină de patimi ,

Ţi-am oferit iubire

Şi mă pierdeam în nimicire .

Am adus cerul pe pământ ,

Am zburat prin vânt

Le-am făcut pentru tine ,

Să mă iubeşti pe mine .

Am fost cerul , apa , soarele ,

Dansam cu stelele

Şi le las toate ţie

Să mă vezi vie .

Încă mă tem

Să te mai chem. ,

Mi-e frică să iubesc ,

În totul să mă nimicesc .

Îţi las Pământul tot ,

Uni vor porni complot .

Dar să nu uiţi de tine ,

Să nu uiţi nici de mine .

Prin Testament , tu ai ce vrei

Ai universul şi mii de zei .

Ţi-am oferit de toate

Să pot să mă odihnesc in Moarte .

Oase de lut

În vidul vieţii trăit

Am căutat şi-am descoperit

Că din lut am fost făcută ,

Nu pot să mai fiu moartă .

M-am întins pe catafalc .

Pe  un postament înalt .

Aşteptam să fiu dusă

În cimitir uitată .

Nu pot să fiu moartă

Nici în neant uitată .

Sunt din lut făcută ,

Din pământ sunt toată .

În pământ am să mă-ntorc ;

Am să mă lichefiez în foc

Ca piatra-n vulcan

Nimic nu o să mai am .

Am să mă-ntăresc

În căldura verii , trupesc

Şi-am să astup fisura

Din mintea mea .

Mă voi fărâmiţa cândva ,

Când voi vedea Moartea .

Dar din lut eu sunt făcută

Şi nu pot să fiu moartă .

Dezgolire

 

Mai arată-te o dată ,

Vorbeşte-mi în şoaptă .

Coboară întunericul

Prăvăleşte Olimpul .

Aprinde lumânare ,

Pentru inima-mi care doare .

Cântă-mi ceva sobru

Îmbracă-mă-n negru .

Ascunde şi ziua

Să mă pierd cu moartea .

Deschide-mi cavoul

Să simt noul .

Întunecă orice zori ,

După care poţi să mori .

Adu-mă la viaţă

Ucide-mi orice speranţă .

Şi lasă-mă-n singuratate

Invocă-mă printre şoapte .

Coboară întunericul odată ,

Să nu mai fiu tot moartă .

Sfărşit tragic

                                                   

           

            *

Pentru cei ce cred

În împlinirea Profeţiei

Şi venirea Milei…

Pentru cei ce cred .

Să-mi salvezi credinţa

Să aud nebiruinţa.

Iar Întunericul , mirele meu ,

Singurul meu zeu .

Se face nuntă funerară

Şi apar ca şi o umbră ,

Salutând florile

Numărându-le zilele .

           **

                                                         

Pentru cei ce văd

Unde mă ascund

Şi soţu-mi muribund ,

Pentru cei ce văd .

Dacă singurătatea ar fi totul

N-ar mai fi fost complotul ,

Ce mă omoară de ani grei

Şi mă-mpiedică s-ajung la zei .

Prin violenţa tăcută

Ei mă cred mută

Şi-mi omoară florile ,

Îmi întunecă zilele .

 

          ***

Pentru cei ce aud

Şi mă pierd în amărăciune ,

Mă lasă în lume ,

Pentru cei ce aud …

Mi-au cântat romanţă

Într-o zi fără speranţă.

O romanţă gotică

În slujba miezonoptică .

Aş fi vrut s-am doar urechi

S-ascult romanţa-n veci ,

Aş fi vrut să cânte mereu

Să o ascult mereu doar eu .

           ****

Pentru cei ce vorbesc ,

Sunt înca vie

Şi mă dedic mie ,

Pentru cei ce vorbesc …

Eu , doar visez

Dar tu  nu mă crezi ,

Sunt pierdută în nimic …

Pierdută sunt veşnic .

Sunt înca deformarea zilei

Şi arma crimei .

Sunt reflecţia minţii

Şi dominarea sorţii .

        *****

Pentru cei ce simt

Am promis că nu mai mint ,

Am respectat ce-am zis

Pentru cei ce simt …

Toate lacrimile sunt ale mele ,

Eu , vrajitoarele ,ielele

Ne vom plimba în noapte

Şi vom invoca şoapte .

Voi dormi-n mormânt

Înghesuită de pământ .

Pentru cei ce simt ,

Pentru cei ce mint …

 ∞∞∞∞∞

Iertaţi pe toţi …

Şi totul a trecut .

Am trăit magic

Într-un sfarşit tragic .

Filosofii (III)

Triste-mi sunt nopţile de mai , de când cerul nu mai plânge .

S-a stins lumânarea şi-am rămas pe întuneric , acum pot să cuprind în braţe Luna .

În fiecare dimineaţă şterg praful de stele de pe ochi şi mă scald în lumină .

Urmăresc demonii din parc în fiecare seară , cred că până şi ei au nevoie de relaxare .

Mi-a ruginit credinţa atât de tare , încât trebuie schimbată .

Am pierdut zborul primordial şi acum cad într-un negru hău .

În fiecare picatură de ploaie am simţit Divinul , sau iluzia de Dumnezeu ?

Aud cum cresc florile şi fiecare mişcare , este o simfonie haotică pentru urechile mele .

Încerc să cuprind eterul , dar cred că eterul m-a cuprins pe mine .

Când bate vântul aud cum strigă îngerii şi vai  , câtă durere în vocile lor .

Nebunia , într-o stare pură , cunoaşte secretele lumii .

Corbii în zborul lor , deţin esenţa vieţii veşnice .

Omul este în stare să înţeleagă tot ce e logic , mai puţin pe Dumnezeu

Crez

Am aşteptat mântuirea

Şi mâinile-am împreunat ,

Doream , de păcate , izbăvirea ,

Zeul mi s-a dispersat .

Am căzut în păcat

Şi-n dorinţa primordială

La rugăciune-am renunţat .

Aveam credinţa volatilă .

Am căutat răspunsuri

Prin toţi şi toate , n-am găsit ,

Rămânând cu multe goluri ,

Într-un sfârşit , zeu-mi a murit

Filosofii (II)

Am cuprins noaptea-n mâini , să pot să înţeleg sensul vieţii , dar îmi alunecă întunericul printre degete .

Încerc să înţeleg Concepţia Imaculată , dar spinii din frunte mă dor , căci mie , departe îmi sunt şi lutul şi cuiele şi coasta .

Plănsă s-a întors vremea la mine şi aşteptăm amândouă cântecul de mai .

Ofer braţele mele pentru priveghi , acelor Zei care au fost  cândva .

Nu mai ispitesc eternul , cum făceam cândva , acum gust din mărul cunoaşterii , din mărul edenic.

Am găsit într-un colţ al casei un cuib de îngeri morţi ,  cred că Dumnezeu şi-a odihnit Nemurirea .

Mă târăsc înapoi , înspre Apusuri moarte !

Ploaia măruntă de afară , e ca o hemoragie a viselor .

Mi-aş dori să fiu noapte  , aşa aş putea să îmbraţişez şi eu Luna .

Primăvara-i condamnată să renască iar şi iar , cu dureri repetate şi grele .

La fiecare tunet , gândurile mi se descompun .

Îngerii şi-au pus aripile-n cui şi s-au scuturat de noi .

Mi se ascut simţurile cu fiecare primăvară venită .

S-a mânjit sufletu-mi cu ură , de când am aflat că Dumnezeu nu mai există .

Filosofii

Boala în esenţa ei cea mai fină , tinde spre perfecţiune.
La fiecare apus de soare , păcatele ne sunt iertate , deoarece în somn ne spovedim de tot ce s-a întâmplat .
De fiecare dată când mă uit la răsărit găsesc un nou sens al vieţii , iar când soarele apune îmî pierd sensul .
Aş vrea să mă întâlnesc cu Moartea şi să o întreb dacă până şi lui Dumnezeu o să-I vină sfârşitul şi atunci ce se va-ntâmpla ?

La lăsarea nopţii rămân oarba şi fără maini şi vai , ce durere în fiecare zori de zi când îmi cresc membrele .
Mutilez esenţa poeziilor cu fiecare vară sosită .
Puritatea îngerilor este târâtă spre eşafod cu fiecare rugăciune zdrenţuită , spusă de noi .
Lumină sunt întru singuratatea mea şi îmbrăţişez întunericul .
Renasc cu fiecare ploaie simţită şi-s tot mai aproape de Zei când se arată curcubeul .
Mi-e teamă de momentul când nu mai pot să visez , atunci ştiu că sfârşitul mi-e aproape .
Am descoperit nebunia în care pot să intru şi să ies , mi-am înţeles gândurile şi este atât de bine .
În stare de repaos , Dumnezeu e perfecţiune .
Când vine luna mai , parcă lumea-I o Grădină a Edenului unde nu există moarte .

Cântă marşuri

Cântă-mi un marş funebru
Deschide pianul sobru ,
Aruncă petale-n sus
Şi nu întreba unde m-am dus .


Cântă-mi un marş de glorie
Cântă-l în ploaie ,
Ofileşte florile
Şi cruţă-mi zilele .


Cântă-mi un marş de dor
Fără să ştiu că o să mor ,
Învie lalelele
Şi dezbracă ielele .


Cânta-mi un marş de iubire
Să zbor în nemurire ,
Omoară narcisele
Şi dezleagă vrăjitoarele .


Cântă-mi un marş de ce vreau eu
Unde o să mor mereu ,
Pune-mi trandafiri
Şi deapănă amintiri .

Tata

Tata , asculta-n liniste
Cum lumea tanjeste ,
Dupa mine , dupa tine ,
Dupa tot ce este bine .


Spune-ti rugaciunea
Si supune lumea
La ale tale picioare .
Si arde-i ca un Soare !


Tata , uite Intunericul ,
Dar fa Lumina !
Tu esti Sfetnicul
Promis ca o sa vina .


Tata , priveste-n liniste
Cum totul infloreste ,
Pentru mine , pentru tine
Ca sa fie totul bine .

El Miel

Am intalnit un mielusel ,
Care-i tare singurel ...
Il cheama Mugurel
Si saracu-i vai de el .





Scrisa de Dani Boia intr-un moment de filosofie acuta .

Durere

Vai , tu nu vezi că ochii mă dor ?
Şi încă sunt şi vreau să mor .
Stinge lumina , odată !
Să mă prefac moartă .


Nu vezi că-mi sângerează mâinile ?
Te rog , cruţă-mi zilele !
Otraveşte vinul ,
Să-mplinesc destinul !


Vai şi gândirea mă doare
Şi orice speranţă-mi moare .
Ascute pumnalul !
Să-ntâlnesc groparul .


Mă doare şi sufletul ,
Acopăr urletul .
Misa funebră pregăteşte
Şi din Prohod citeşte !


Vai , cum mă sting , tu nu vezi ?
Sau ţi-e greu să crezi ?
Şi deschide-mi veşnicul cavou
Să pot să mor din nou !

Oarecum …

M-am plimbat în sute de cafenele , ca să uit ce-am fost şi încă sunt . Am ales să cad când eram prea jos şi-am gândit mult prea profound .
Am băut sute de cafele şi m-am înnecat în fumul de ţigară , crezând că aşa uit tot ce-a fost , într-o seară . Am aprins ţigara şi m-am uitat la jar cum arde , sperând să-mi ard şi amintirile şi să mă pierd în noapte .
Rugat-am Dumnezeul , în genunchi prin catedrale , cred că s-a pierdut şi El prin cafenele când încerca să mă caute .
Şi-n ploi am stat , să-mi spal păcatele , erau ploi reci şi acre şi mă durea corpul de la picaturi , atunci mă refugiam în cafenele , eram din nou uitată , stăteam la o masă-n colţ , sorbind cafele , fumând , sperând să uit.
Rămân la masa mea , cu cafeaua lânga mine şi poate o să-mi găsesc credinţa , o să văd speranţa , poate mă va găsi şi dumnezeul ce-l căutam prin catedrale şi-am să uit ce-am fost şi înca sunt .
M-am plimbat prin sute de cafenele şi tot eu am rămas , am căutat lumina şi tot în întuneric sunt … Rămân totuşi aici şi şti acum unde mă găseşti … într-o oarecare cafenea de pe o oarecare stradă , aşteptând uitarea şi un oarecare dumnezeu .









Fotografie : Emanuel Berar

Nevoie de seninătate

S-au învechit toate şi-i praf peste tot , nici lumânarea nu mai arde , nu mai am nici un rost . Nu mai pot să mor şi mă închid în mine , trăiesc o perpetua noapte fără de zori . Nu cred că mai este vre-un rost să ridic privirea spre cer şi să rog un dumnezeu absent , el ştie că sunt la masa mea şi sorb vinul rămas în pahar . Mai sper doar că mă va găsi şi înca mai am răbdare pâna termin vinul . E acelaşi decor de copaci uscaţi şi flori moarte şi-om purta noi doi , aşa , un dialog tăcut , până când nu o să pot să-l mai ascult .
Mi-oi găsi eu o seara de sinucidere şi striga-voi la zeul mut , dar el şi-a continua absenţa şi ploaia începe a cădea . Dar a rătăci o data să nu-i mai văd privirea , să se ascundă să nu-i mai simt parfumul , caci emană miros de cadavre şi ochii lui reflectă moartea , durerea şi amăgeşte pe toată lumea .
Am învăţat să urmăresc umbrele şi le caut prin noapte , nu cred că are de a face cu dumnezeul surd şi orb , cred că ceva din mine nu mă lasă să imi rătăcesc mintea şi-s tot mai moartă cu fiecare umbră urmarită .
Am nevoie de seninatate , cum am nevoie să respir . Mi-e dor de veşnicul alb ce-l purtam în sufletul meu . S-au întunecat toate şi-s vechi toate .
Rătăcesc şi caut umbrele , să devin tot mai moartă , iar în absenţa credinţei mi-am făcut propria soarta.
Am nevoie de cerul albastru , cum am nevoie să respir , dar nu mi se mai arata şi-am căzut în delir .







Fotografie : Emanuel Berar

Revedere

Te-am vazut,azi,
Pe cand se lasau umbrele,
Nu mai poti sa cazi,
Urmeaza-mi soaptele.


Ti-am vazut privirea
Care ma-ncalzea candva,
Si mi-ai adus iarasi nemurirea,
Cand a venit noaptea.


Te-am auzit cantand
Din departare,la chitara,
M-am intors razand
Parca te-auzeam prima oara.


Te-am simtit cand m-ai atins
Si mi-au murit simtirile,
Tu in brate m-ai cuprins
Ma fereai de toate privirile.


S-apoi in noapte am plecat,
Te-am lasat uitandu-te la mine.
In umbre m-am cufundat
C-un dor nebun de tine.

Oare...

Când am încetat să mai visez?
Să urmez acelaşi crez;
Cănd am încetat să mai respir?
Am căzut adânc în delir.




Mi-am uitat ţigara aprinsă,
Căci de dor am fost cuprinsă.
Mi-am uitat memoria-n neant
Şi eterul s-a spart!




Cănd am încetat să mai mor?
Nu mai ştiu cum e să-mi fie dor...
Şi-mi termin ţigarile uitate,
Mă pierd adânc prin noapte...